Portret de Marina Capaţîna

Acum trei ani am întâlnit o persoană modestă şi veselă, pe artista Marina Capaţîna. Pe atunci nu eram departe de a recunoaşte un lucru frumos şi de valoare, dar după vreo câteva discuţii cu Marina pe această temă mi-am dat seama că aveam şi încă multe de învăţat de la un pictor, lucruri şi puncte de vedere la care poate încă nu am avut ocazia să mă gândesc niciodată.

Pe parcursul timpului am văzut mai multe lucrări de ale lui Marina Capaţîna în mai multe tehnici si pe diverse teme, unele mai înţelese de mine, altele mai puţin, dar nu despre aceasta o să vorbesc. La un moment dat, acum un an şi ceva, avea cu ea o lucrare în tehnica flamandă, care reprezenta un portret al unui bărbat cu un turban roşu în cap. Era o replică după o lucrare celebră de al lui Jan Van Eyck. Trebuie să recunosc că la momentul acela nu ştiam ce este tehnica flamandă şi a trebuit să întreb. După explicaţiile lui Marina am înţeles că această tehnică necesită multă muncă prin complexitatea procesului de creare, la început se haşurează un fundal cu desenul lucrării pe un lemn şi după care se pictează deasupra în aşa fel încât prin culori să se vadă haşura desenată iniţial.

În toată discuţia despre lucrare şi despre acest procedeu de creare a unei lucrări, de care trebuie să recunosc că eram entuziasmat să aflu câteva detalii, a venit vorba daca nu ar fi bine să am şi eu un portret în această tehnică. Era ceva nou, poze cu mine înrămate aveam, dar la un portret nu mă gândisem niciodată până la acel moment. Trebuie să recunosc că entuziasmul mă mâna din urmă şi deci nu am stat mult pe gânduri şi am acceptat.

Eram foarte curios ce o să se primească. Nu am văzut portretul până a fost gata. Datorită complexităţii procesului de execuţie a durat cam o lună până a fost pictat.

E o senzaţie foarte interesantă să vezi imaginea fidelă a ta pe o bucată de lemn pictată de cineva care timp de o lună a depus efort şi suflet în acea lucrare. Un portret pare mult mai “viu” decât o simplă poză, prin simplu fapt că nu este o replica 100% cum este o poză, dar are amprenta unei părţi din impresia pe care ai lăsat-o artistului şi sub influenţa căreia a dat un strop de viaţă lucrării.

Mi-a plăcut atât de mult lucrarea încât am decis să o folosesc la imaginea mare de sus de la blog-ul meu.

Introducere despre securitatea IT

Introducere

În acest articol o să încerc să descriu pe larg problemele care pot apărea în securitatea IT şi cât de importantă este. O să încerc să explic posibilele cauze şi consecinţele lor. O să încerc să explic şi să deconspir anumite mituri despre securitate. Nu-mi propun să intru foarte detaliat în acest subiect, dar în viitor o să mai completez cu articole menite să detalieze subiectele importante.

Pentru multi securitatea în IT nu înseamnă foarte mult, în special pentru utilizatorii casnici şi pentru unii utilizatori din mediul industrial. De obicei ‘înţelegerea’ sau ‘învăţarea’ consecinţelor neglijării acestei probleme survine după un atac rezultat cu succes asupra unuia sau mai multe calculatoare ale subiectului, care se termină cu daune sau cu pierdere de informaţii utile sau chiar informaţii confidenţiale, care ar putea avea un impact negativ asupra lor sau a persoanelor cu care comunica sau colaborează.

Neglijarea securităţii în domeniul IT pornind de la faptul că aproape totul este informaţie care poate fi relocată, în cele mai multe cazuri foarte importantă, poate fi considerată o utopie şi trebuie tratată ca o măsură obligatorie.

O întrebare interesantă este: cine sunt persoanele care ne atacă? Nu există un tipar anume care ar descrie aceste persoane, dar se pot identifica uşor câteva categorii:

• persoane care vor intenţionat să vă facă rău din motive personale
• persoane care au fost puse intenţionat să vă atace contra unei sume de bani sau favoruri
• persoane frustrate de diverse lucruri in viaţa personală sau profesională, de obicei se întâlnesc cel mai des în cazurile de atac.

Este important de ştiut, că sunt necesare cel puţin cunoştinţe medii despre calculatoare pentru ca să se poată face astfel de lucruri.

O altă întrebare este: ce pot să fure? Sunt o mulţime de lucruri care pot fi furate de pe un calculator şi de obicei foarte importante, luând în calcul faptul că suntem în era calculatoarelor şi tot mai multe informaţii se ţin pe calculatoare sau servere:

• mesajele din posta electronica, de obicei conţin multe informaţii personale sau legate de afacere, care vă pot compromite intimitatea sau planul de afaceri.
• poze personale private, care va pot compromite intimitatea.
• poze cu schiţe industriale, care vă pot compromite planurile de afaceri.
• filme personale, care va pot compromite intimitatea.
• documente care conţin preţuri, furnizori, parole, strategii de firmă, care vă pot compromite planurile de afaceri.
• orice altă informaţie care este utilă sau confidenţială.

Apariţia Internetului şi conectarea la Internet a transformat această problemă din ceva cu risc mediu în ceva foarte grav şi cu risc mare. Dacă în timpurile când nu era Internet, unica metodă de atac era prin programe infectate cu viruşi sau prin acces direct la sistem, de la conectarea la Internet încoace, atacurile pot veni şi din exterior prin diverse metode de transport sau exploatarea de greşeli de implementare ale sistemelor de operare sau ale programelor folosite.

Implicaţii legale

Atacul asupra unui sistem informatic de către o persoană din exterior sau din interior, care nu are autorizaţie de acces scrisă sau verbală la acea informaţie este considerată o infracţiune, pornind de la încălcarea intimităţii şi până la furtul de informaţii în vederea folosirii pentru scop personal sau pentru a o retransmite sau a o vinde către persoane interesate.

Mituri in securitatea IT

Pentru unele persoane, chiar pot să spun pentru majoritatea, cu părere de rău şi pentru unele persoane din breaslă, securitatea IT nu este văzută ca o problemă majoră şi este privită cu ignoranţă. Miturile care circulă cel mai des, dar care până la urmă duc la probleme sunt:

• …nu are de ce să mi se întâmple mie
• …ce pot să-mi ia
• …calculatoarele sunt un mister atât pentru mine cât şi pentru ceilalţi
• …nu mai dau bani şi pe lucrul acesta
• …nu am nevoie de aşa ceva
• …

Un lucru trebuie să fie clar, dacă aveţi ceva privat pe calculator care vă trebuie, care vă poate compromite sau care ar putea fi de folos altcuiva atât în scop de uz personal cât şi pentru utilizare în afaceri, mai devreme sau mai târziu va fi atacat, fie de cineva care a dat întâmplător peste acea informaţie sau care a fost pus să facă acest lucru intenţionat.

De obicei conştientizarea gravităţii neglijării acestei probleme se vede în acele momente când poate chiar micile lucruri de care aveţi strict nevoie (poate chiar o simplă adresă de email a unui prieten nou) au fost şterse sau furate şi eventual chiar folosite în scop de a face rău.

Epilog

Pornind de la ideea că utilizatorii simpli au cunoştinţe slabe despre IT, numărul de atacuri în IT este tot mai mare şi uneltele folosite sunt tot mai puternice, mai avansate şi mai accesibile, securitatea în IT sigur trebuie să fie o prioritate atât pentru persoanele fizice cât şi pentru persoanele juridice.

Clasa a patra

În clasele primare, chiar dacă învăţam lucruri noi, erau o joacă de copii (mai puţin caligrafia la scris, care mă termina), dar începând cu clasa a 4-a lucrurile deveneau mai serioase, aveam materii mai multe şi la fiecare materie aveam profesor separat. Fiind doar nouă persoane în clasă, era foarte dificil să trişezi şi să nu-ţi faci temele de casă, aşa că pregătirea temelor de casă în timp devenise ceva obligatoriu, doar dacă nu doreai să ai note mici şi să fii criticat de toată şcoala, eventual să mai ajungi pe vreun panou cu cei mai proşti elevi din şcoală şi să fii pomenit de mai multe ori, în cuvinte nu chiar bune la adunările de părinţi.

În clasa a 4-a, după cea mai mare medie a notelor din clasă, am fost numit prima dată şef de clasa, aşa se chema pe atunci. De ce zic prima dată, pentru că până am terminat colegiul nu am mai putut scăpa niciodată de această povară. Pare un lucru frumos la prima vedere, dar era o adevărată bătaie de cap, dacă ceva nu mergea pe acolo, tu erai de vină şi toate certurile şi mustrările pe la toate adunările de clasă în mare parte erau îndreptate asupra mea, mai pe scurt era ceva de genul ei făceau şi pe mine mă certau sub pretextul că nu i-am pus la treabă, de parcă la vârsta aia cineva asculta de altcineva .

Atunci am devenit şi pioner, era ‘următorul pas’ după octombrel. Acest lucru venea cu o serie de responsabilităţi şi activităţi extra-şcolare pe lângă, să ajutăm bătrânii singuri, să participăm la diverse cercuri profesionale, să participăm la olimpiade sportive, dar toate astea nu erau o problemă chiar aşa de mare, cel mai neplăcut lucru de la care aveam şi probleme tot timpul era să port cravata aia roşie la gât. Tot timpul la întrebarea unde este, o scoteam din buzunar şifonată şi trebuia să fac un drum până acasă să o calc şi să mă prezint cu ea călcată şi legată la gât.

În clasa a patra am avut coleg de bancă pentru un an, după acel an a plecat familia lui din sat în altă parte, o persoană foarte simpatică, un ţigănaş pe nume Vladimir. A fost unica dată când am fost zece în clasă. La început era o relaţie de tip barter, eu îl ajutam cu temele de casă şi el îmi aducea cocoşei din zahar topit pe băţ. De fapt nu erau doar cocoşei, erau şi căprioare, pistoale, mere, diverse forme, dar cel mai important era că abia aşteptam să-l ajut cu temele de casă .

Era un tip haios, în special mă distrau mult cuvintele pe care le folosea, avea o limbă amestecată, predominant română, dar cu unele cuvinte stranii inserate pe alocuri. După ce am învăţat câteva din ‘cuvintele stranii’, comunicarea cu el a devenit mai uşoară şi apropierea era mai mare. Făcea multe pozne, nu reuşea să se ţină departe de bucluc, mai fugea de la o oră, mai întârzia dimineaţa, mai uita să-şi facă temele de casă, mai scăpa câte o zi să vină la şcoală, etc.

După un an a plecat, am încercat să-l mai caut, dar nu avea nici o rudă în sat la noi şi plecase în alt judeţ. Nu l-am mai văzut niciodată de atunci şi a rămas doar amintirea despre ţigănaşul Vladimir care a fost coleg de bancă cu mine în clasa a patra.

Anul următor s-a mutat cu mine în bancă Inga, o fată deşteaptă, dar mai băieţoasă şi mai sălbatică, care nu se dădea la o parte să se ia la bătaie cu oricare din noi. Am stat cu ea în bancă patru ani, nu pentru că am vrut eu, dar pentru ca tot timpul diriginta mea de clasă era sadică să mă ţină cu ea în bancă, făcea o concurenţă între noi care învaţă mai bine şi ne ţinea departe de ceilalţi colegi ca să nu copieze.

Clasele primare

După lupte seculare cu ’sistemul’ mama a reuşit să obţină locul de profesoară de fizică şi matematică la şcoală, un loc la care visa de mult. La noi se intră la şcoală la 7 ani, dar cum eu împlineam 7 ani pe 6 ianuarie, doar peste câteva luni şi au zis să mă ia de la 6 ani, în plus ce era pe la grădiniţa de copii le ştiam deja, trebuia ceva nou. Aşa că venirea mea la şcoală a coincis cu angajarea mamei. Probabil vă gândiţi deja, ce bine e să ai mamă profesoară la şcoală, dar o să vedeţi cum este pe măsură ce o să povestesc din biografie în articolele următoare.

Eram nerăbdător să ajung la şcoală, aveam cumpărate ghiozdanul, penarul, creioanele colorate, caieţelul în linii, caieţelul în pătrăţele şi uniforma şcolară cu o lună înainte. Le probasem şi le încercasem de zeci de ori. Pe 1 septembrie, aşa începe şcoala la noi, a sunat primul meu clopoţel şi mi-a fost înmânat abecedarul, manualul pentru clasa 1, pe atunci se dădeau de la şcoală manualele, păcat că s-a pierdut acest ‘obicei’, învăţătura oricât de grea ar părea la prima vedere, este foarte importantă pentru progresul global al societăţii. Soarta viitorilor specialişti stă în mâinile şcolilor.

Clasa întâi este frumoasă, înveţi lucruri noi, încep activităţi noi, cunoşti copii noi, iţi faci prieteni, eşti lipsit de orice griji şi unicul lucru pe care trebuie să te concentrezi este învăţătura.

La noi în sat şcoala este relativ mică, erau aproximativ 90 de oameni şi 9 clase. În total eram 10 persoane în clasa mea, aşa că nu chiar aveai cum să treci cu tema nefăcută sau să treci neobservat la o lucrare practică. Pregătirea temelor de casă era obligatorie.

Toate erau bune şi frumoase, mai puţin una, scriam cu mâna stângă. La prima vedere nu pare mare problemă, dar într-un sistem în care lucrurile ieşite din comun nu erau chiar apreciate, a început să fie o problemă. S-a ajuns până la o discuţie la adunarea cu părinţii, o mustrare dată lui mama că nu mă învaţă corect şi alte mici probleme. Ştiu că la un moment dat s-a ajuns că profesoara de clasele primare, prima mea profesoară, Vera Mihailovna (aşa se pronunţa la noi varianta oficială a numelui), să-mi dea peste mână când scriam cu mâna stângă. Până la urmă m-au convins ei să scriu cu mana dreaptă, aşa că mă mulţumeam doar la orele de artă plastică să desenez cu stânga, pe acolo părea să nu existe vreun regulament.

M-au convins să scriu cu dreapta, dar era altă problemă, nu mai scriam frumos. Din păcate acest viciu s-a păstrat şi până astăzi, noroc cu editorul text şi imprimanta, se primeşte rapid şi citeţ.

Conform cu sistemul de atunci am fost Octombrel, aşa te făceau în URSS când erai în clasele primare. Trebuia să porţi o steluţă roşie la piept în centrul căreia era chipul lui Lenin când era copil. Nu ştiu dacă a însemnat ceva pentru mine, eram prea mic ca să înţeleg, dar ştiu că la sfârşit de an primeam o diplomă şi o medalie specială, pentru că absolveam cu notele cele mai mari din clasă.

Clasele primare au trecut repede, totul se întâmpla ca la carte şi conform unei proceduri, cred că erau şi tot felul de activităţi sociale, dar nu mi le mai aduc aminte, eram prea ocupat ca să asimilez informaţiile noi şi prea mic ca să le ţin minte sau să le înţeleg.

Clasele primare erau primele trei clase. Toate materiile se făceau cu acelaş profesor. După clasa a treia, venea următoarea etapă de şcolarizare, unde la fiecare materie aveai un profesor. Acolo am avut prima întâlnire elev-profesor cu mama.

Satul care nu este pe hartă…

Totul a pornit dintr-un sat care nu este pe hartă, care se dezvoltă şi trăieşte printre culmi, acolo s-a născut tatăl meu Valerian, feciorul unui lemnar fugit din lagărul de concentrare de la ruşi, închis după al II-lea Război Mondial şi al unei femei simple de la ţară care muncea la câmp toată ziua, femeie simplă şi muncitoare, dar cu o înţelepciune aparte prin vorbele vechi şi cu tâlc pe care le spunea.

Tatăl meu o fire romantică şi colerica, cu un simţ al dreptăţii şi protecţiei sociale dezvoltat peste medie,  a învăţat şi a profesat toată viaţa o meserie de economist, care nu cred că i-a plăcut niciodată, dar care nu l-a făcut să uite de adevăratele lui pasiuni: oamenii, poezia, jurnalismul şi fotografia.

Mama mea Zinaida s-a născut într-un sat vecin, un sat la vreo 20 de kilometri depărtare printre dealuri, văi şi vii pe malul Nistrului, fiica unui lemnar şi a unei femei de la ţară, care ştia ce înseamnă o şezătoare, ştia să ţese şi să toarcă lână. În special îi plăcea să ne adune pe toţi, mai spre seară, să ne spună poezii sau să ne cânte, cum era pe vremuri. Bunica avea o memorie excepţională, ştia poeziile din clasa întâi din cele patru ale ei. Nu puteam să nu remarc tristeţea din poeziile despre război pe care le spunea, unde şi-a pierdut primul soţ. Ţin minte că bunica, Dumnezeu s-o ierte, era ca o enciclopedie folclorică, ştia foarte multe despre tradiţii şi folclor şi nu rareori era chemată să ajute la organizarea unei nunţi “cum e obiceiul”.

Mama o fire puternică şi un adevărat conducător, o persoană care toată viaţa ei a fost căutată şi curtată pentru diverse posturi de primar, consilier, parlamentar, nu a renunţat la pasiunea ei faţă de copii şi de şcoală, la pasiunea ei de a le preda şi explica copiilor fizica şi matematica.

Părinţii s-au cunoscut din întâmplare la un joc, aşa cum se făcea pe vremuri la ţară. De sărbătoarea satului, hramul satului, flăcăii, adică băieţii necăsătoriţi, organizează în centrul satului un fel de petrecere mare, unde dintr-o remorcă de tractor fac o scenă, aduc o orchestră, acoperă cu nisip o bucată de pământ lângă remorcă, aşa zisul loc de dans, acolo unde se vor încinge horele.

S-au cunoscut, s-au îndrăgostit, s-au căsătorit şi pe 6 Ianuarie 1979, în Ajunul Crăciunului pe vechi la noi, am apărut pe lume eu. După cum spune mama, eram un copil bolfos (grăsuţ) şi veşnic cu poftă de mâncare. Nu ezitam să ţip toată ziua şi să-i deranjez pe toţi dacă nu mi se dădea porţia de mâncare sau dacă nu mi se acorda atenţia necesară, adică atenţia pe care o vroiam eu.

Le-a fost un pic mai greu părinţilor cu mine la început, ei nu aveau experienţă, eu eram dificil, ei construiau casa în care trebuia să trăim, mama avea repartizat locul de muncă în satul vecin la vreo zece kilometri pe care îi făcea pe jos iarna prin frig, tatăl era şi el la muncă, aşa că o bună parte din timp o petreceam cu bunicii.

Au început să se mai aşeze lucrurile când mama a primit un loc de muncă ca administrator la grădiniţa de copii de la noi din sat. Pentru un profesor tânăr postul de profesoară era foarte greu de obţinut, aşa că a trebuit să se mulţumească temporar cu meseria aceasta. Important a fost că toţi eram împreună şi putea fi  aproape de pasiunea ei, copiii.

Venirea mamei ca administrator la grădiniţă a coincis cu perioada în care şi eu am început să merg la grădiniţă. A fost o perioadă uşoară pentru mine, chiar dacă mama este o persoană care trebuie neapărat să arate un exemplu pe feciorul ei, ca ceilalţi să o asculte şi să urmeze acel exemplu.

Recunosc că nu-mi plăcea să dorm la amiază aşa cum era programul şi nici nu dormeam, mă plictiseau rău alea doua ore în care toţi dormeau şi eu nu puteam să închid un ochi. O singură dată au reuşit să mă convingă şi atunci după ce au adormit toţi am tulit-o pe furiş fără să ştie nimeni. M-au găsit seara acasă.

Pe la 5 ani ştiam alfabetul şi să număr, nici nu-mi chiar plăcea pe la grădiniţă, aşa că am stat încă un an acasă până să mă duc la şcoală, moment pe care îl aşteptam cu nerăbdare.

Coincidenţă sau nu, exact în perioada aceasta, când trebuia să merg la şcoală, după lupte seculare şi plângeri la raion (judeţ), mama reuşise să obţină un post de profesoară de fizică şi algebră la şcoala noastră din sat, dar povestea asta o las pentru data viitoare…

Început de blog

După cum e şi moda, am început şi eu un blog, un soi de jurnal în care o să-mi mai notez unele gânduri şi eventual o să le împart cu voi, poate chiar unele o să le dezbateţi, ceea ce mi-ar face plăcere, dar să nu sar prea înainte.

Sunt nou în domeniul blogging-ului şi mai sunt şi consultant software, pe undeva exprimarea în scris într-un limbaj al calculatorului este mai aproape de mine decât exprimarea în cuvinte “normale”.

Pornind de la ideea ca nu mă chiar pricep la asta, am aruncat un ochi şi prin ogrăzile vecinilor să văd ce direcţii abordează, ce se întâmplă, care e tendinţa, mai pe scurt să văd care este treaba. Am găsit chiar şi un termen: blogosfera, aşa i se spune comunităţii de bloggeri, în speranţa că există una şi pornind de la ideea că este necesar aşa ceva, în contextul în care fiecare ar trebui să scrie ce-i trece prin cap (bineînţeles că în limitele legale).

La o primă vedere această blogosferă mi s-a părut destul de pestriţă, adică aşa cum trebuie şi să fie, fiecare să scrie ce-i trece prin cap şi să facă ce vrea: am văzut şi idei interesante, am văzut şi aberaţii, am văzut şi tipi care vroiau să spună ceva, am văzut şi tipi care vor să facă o afacere din asta prin diverse forme de publicitate mai vizibilă sau mai ascunsă, am văzut tipi sinceri care cred că fac ceva, am văzut tipi care mint că fac ceva sincer, o blogosferă aşa cum este cu bunele şi relele ei.

Mai pe scurt dacă te uiţi cu o notă accentuată de divertisment în minte la acest fenomen nu este nici o problemă, adică cât timp ştii că te distrezi pe seama acestor blog-uri totul e bine.

Gata cu introducerea, să trec strict la subiect şi anume la întrebarea: ce vreau să fac eu? Sincer nu chiar ştiu pe moment ce anume, trebuie să-mi mai dau şi mâna la scris, să încerc să elimin toate greşelile de tastat şi poate chiar ortografice, luând în calcul că majoritatea cuvintelor folosite pentru scris în ultimii ani au cam fost: main, printf, scanf, for, while, etc. (cine ştie, înţelege despre ce e vorba).

Cât de des am să scriu? Nici asta nu ştiu, oricum o să încerc să nu se acopere cu pânză de păianjen acest blog (metaforic vorbind). Găsiţi o metodă de a vă ţine la curent (mail-uri, RSS, bookmark-uri, favorite, etc.) ca să nu fie nevoie să intraţi zilnic şi o să încerc să vă surprind cu unele din articole (nu garantez că toate o să fie interesante, de fapt undeva în adânc sper să fie interesant măcar unul).

În timp ce scriam şi îmi beam ceaşca de cafea mi-a venit o idee, cred ca data viitoare o să scriu ceva despre mine, încă nu am zis nimic. Pentru cei care cred că se vor plictisi şi vor varianta scurtă am publicat un fel de CV.